Fascinație

Maestrul și Margareta este considerat de un număr însemnat de critici drept unul dintre cele mai importante romane ale secolului al XX lea. Mihail Bulgakov a început să-l scrie în 1928. Adică aproximativ  cu un an înainte de a-i trimite generalissimului, dictatorului Stalin o scrisoare devenită celebră. Era, în fapt, vorba despre o petiție. Care venea într-un moment în care felurite instanțe ale întortocheatului și cu atât mai primejdiosului sistem comunist își intensificaseră presiunile preponderent psihologice asupra marelui scriitor, încercând astfel să îi certifice și să îl determine la autoasumarea realității că fusese deja condamnat la moarte civilă. Că devenise “stat în stat”, “un fenomen atipic” şi că atipismul nu putea fi cu nici un chip tolerat de totalitarismul comunist și că, prin urmare, “a fost” un scriitor.

Unul dintre cei mai subtili comentatori ai lui Bulgakov- l-am numit pe profesorul Ion Vartic- ne reamintea încă din anul 1995, atunci când apărea pe piața românească, la editura bucureșteană Univers, prima versiune integrală a celebrului roman Maestrul și Margareta, ediție căreia Ion Vartic i-a scris postfața,  două detalii extrem de semnificative. Mai întâi că Roman teatral, o altă scriere bulgakoviană, cu un caracter apăsat autobiografic, se numește, de fapt, Însemnările unui mort. Apoi că într-o piesă a lui Maiakovski, Ploșnița, apărută exact în anul 1929, există o replică unde ni se dau exemple de cuvinte moarte, ieșite din uz: “…balivernă, birocrație, boemă, Bulgakov, brambureală…”. “Într-o epocă a terorii, sub spectrul arestării, al lagărelor siberiene ori, pur și simplu, al împușcării. M.A. Bulgakov încearcă, cu curajul deznădejdii, să frâneze accelerarea dezagregării sale umane și artistice ”, sublinia Ion Vartic.

Atât în postfața mai sus amintitită, cât și în cartea Bulgakov și profilul lui Koroviov. Interpretare figurală la Maestrul și Margareta (Biblioteca Apostrof & Editura Polirom, 2006), Ion Vartic aducea în discuție nu doar petiția adresată lui Stalin, ci şi scrisoarea trimisă de Bulgakov, la 28 martie 1930, guvernului sovietic, document calificat de exeget drept “un model al disidenței asumate”. Documentul șochează prin “directețea tonului unui creator care nu acceptă compromisul”. “Sunt un SCRIITOR MISTIC”, mărturisea acolo Bulgakov (în secvența Mihail Bulgakov, între realitate și ficțiune din volumul Diavoliada, apărut în anul 1998 la Editura Univers, Ana-Maria Brezuleanu susține că această definiție ar fi fost scrisă de Bulgakov cu majuscule), adăugând îndată că se slujeşte de “culori sumbre şi mistice” spre a reliefa “nenumăratele monstruozităţi ale cotidianalităţii noastre”. Ion Vartic insistă asupra ideii că romanul Maestrul şi Margareta nu poate fi înțeles cu adevărat, în geneza, cât şi în substanța lui, dacă facem abstracție de scrisoarea în chestiune. În ceea ce mă privește, cred că înțelegerea romanului se află într-o relație intimă cu toată biografia scriitorului.

Bulgakov a lucrat la Maestrul și Margareta preț de 12 ani. L-a scris, l-a ars, l-a rescris din memorie în vreo opt variante. Cărora le-a dat titluri diferite.  Una dintre ele avea să vadă lumina tiparului, într-o formă cenzurată, cât de cât pe placul bolșevicilor, de abia în anul 1967. Prima ediție completă va apărea mai întâi la Paris, iar în 1973, în fine  și la Moscova. Aceasta va fi socotită versiunea canonică până în anul 1989. An când va fi completată de ceea ce s-a descoperit în alte manuscrise.

Criticii literari, altminteri nu tocmai favorabil prezentați în roman, au invocat foarte adesea dificultatea scrierii. O cercretătoare extrem de serioasă, așa cum a fost regretata profesoară Isolda Vîrsta, scria că “cititorul întâlneşte în permanenţă asocierea unor elemente dintre cele mai disparate: un amalgam de straturi temporale, digresiuni lirice evidenţiind profunde idei de ordin filosofic şi social, îngemănarea satirei cu parodia, o ironie romantică, în care se fac auzite şi note tragice. Contrastul, ca modalitate artistică, îşi găseşte aici o largă aplicare”. (cf. Mihail Bulgakov- Colecţia Monografii, Editura Univers, Bucureşti,1989).

Amalgamul cu pricina a pus problema dintre cele mai serioase și celor care s-au încumetat să adapteze romanul pentru scenă. Prima, în spectacologia românească, a fost marea regizoare Cătălina Buzoianu însoțită îndeaproape de teatrologul  Mihaela Tonitza-Iordache. Opiniile despre spectacolul de la Teatrul MIc, realizat acolo în anul 1980, au fost mai mult decât favorabile. Chiar dacă critici importanți ai vremii, precum Valentin Silvestru, care s-a exprimat în România literară, și Mira Iosif, care a scris o amplă cronică în revista Teatrul, au formulat destule rezerve în primul rând la adresa adaptării.  Mira Iosif, de pildă, îi reproșa acesteia excesul de epicizare, un nedorit ilustrativism al scenariului și, uneori, o dureroasă reducere a semnificațiilor. A urmat, în 2013, un impozant spectacol al Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu, realizat în colaborare cu Teatrul Maladype din Ungaria. Spectacol scris și regizat de Balász Zoltán. La definitivarea scenariului contribuind și Kiss Ilona.
Balász Zoltán a plasat toată povestea într-un teatru, celebrul Teatru de varietăți . Acolo unde își va proba capacitățile de artist și magician Woland. Respectivul teatru, imaginat de scenografa Velica Panduru și de regizor aproape că era adus pe scenă la scara unu la unu. Patru ani mai târziu, regizorul Bocsárdi László punea în scenă la Compania Liviu Rebreanu a Teatrului Național din Târgu Mureș o altă versiune scenică a romanului lui Bulgakov, versiune datorată lui Benedek Zsolt si Roxanei Marian. Spectacol mizând eficient pe relatarea în oglindă.

Semnalez acum o nouă tentativă de transpunere scenică a romanului. Ea i se datorează regizorului Sardar Tagirovski care a colaborat la definitivarea dramaturgiei spectacolului cu Kozma András, acesta fiind deopotrivă semnatarul traducerii în limba maghiară a textului, și excelenților actori de care dispune la ora actuală Trupa Harag György a Teatrului de Nord din Satu Mare.

Într-un text publicat în pagina dedicată spectacolului pe site-ul Teatrului, Sardar Tagirovski socotește că, în pofida dicultăților sale, romanul lui Bulgakov este o irezistibilă invitație la vals ca și la autounoaștere. Regizorul admite imposibiltatea transpunerii scenice integrale a textului și mărturisește că, prin actualul spectacol, și-a dorit să dezvăluie și să deslușească sentimentul de aventură și puterea infinită care sălășluiește în om în afara spațiului și timpului, atunci când acesta ascultă semnele și știe că nu e niciodată cu adevărat singur”.  Avem de-a face cu un inspirat și reușit mister teatral, cu un complex show cu muzică ( excelente și adaptate perfect la ceea ce se întâmplă pe scenă mi s-au părut a fi compozițiile lui Bakk-Dávid László) și dans (coregrafia, eu aș spune mai degrabă totuși mișcarea scenică este semnată de Bordás Attila).

Adaptarea surprinde mai tot ceea ce este cu adevărat esențial în roman. Suntem mai întâi la Moscova, acolo unde se zvonește în mare taină însă din ce în ce mai tare, iminenta sosire a lui Woland. Magician, artist, profesor și Diavol deopotrivă.  Acesta, bine, inventiv, creator jucat autoritar, sigur pe sine, exemplar de Rappert-Vencz Gábor, însoțit de ajutoarele sale Azazelo (excepțională în rol Keresztes Ágnes), Korovjov (Rappert-Vencz Stella) , Hella (Bogar Barbára) și Behemot (rol în care lasă o foarte bună impresie Orbán Zsolt) ajung în anii ‘30 ai secolului trecut la Moscova. O Moscovă în care spiritul lui Stalin, un alt Diavol, este omniprezent. Pe străzi, în restaurante, la Massolit, în Teatrul de varietăți. Woland intră în discuția contradictorie dintre Berlioz (Nagy Orbán) și mai tânărul lui confrate Ivan Ponîrev, rol în în care tânărul actor Szabo János Szilárd semnează o nouă creație absolut notabilă. După o incursiune în Iudeea, după prezentarea confruntării dintre Pilat din Pont (Varga Sándor) și Jesua (Erdei Maté), revenim la discuția dintre Woland și Berlioz (multifațetat jucat de același merituos Nagy Orbán) căruia Diavolul îi anunță iminența sfârșitul.

Toate acestea se petrec în prima parte a spectacolului și dobândesc concretețe și datorită decorului creat de Sós Béata care valorifică eficient multiplele posibilițăți oferite de scena  turnantă.
Partea a doua a spectacolului se petrece când într-un restaurant în care discută scriitorii agreați de puterea sovietică, scriitori speriați de înfățișarea răvășită a lui Ivan (cu un admirabil simț al echilibrului, fără nici cea mai mică exagerare surprinsă de deja amintitul Szabó János Szilárd), când în clinica de psihiatrie a profesorului Stravinski (László Zita), când în locuința regizorului Steopa Lihodeev (alt rol iscusit jucat de Nagy Orbán), când la secretariatul Teatrului de Varietăți, acolo unde îi vedem pe secretara Varenuha (Gál Ágnes) și pe directorul economic Rimski (Varga Sándor).

E de subliniat ideea că, în pofida faptului că un număr consistent de actori din distribuție au de jucat mai multe roluri, aceștia izbutesc necesarele diferențieri între personaje. Artiștilor amintiți deja li se adaugă Peter Attila Zsolt (Beskudinov), Laczkó Tekla  (Zagrirov), Poszet Nándor (Riuhin), Budizsa Evelyn (Justiția) care contribuie la constituirea unui peisaj individual uman și social-politic deopotrivă. Peisaj al falsului și al minciuni comuniste, al opreliștilor, interdicțiilor, ipocriziilor și supravegherilor de toate felurile.

Tot în această a doua parte se întâlnesc Maestrul (riguros, uman jucat de Frumen Gergö) și tânârul Ivan, ne întoarcem în Iudeea și ne reîntâlnim cu Pilat din Pont, cu Caiafa (Nagy Orbán). Ni se istorirește și povestea romanului scris, ars și totuși salvat al Maestrului ca și povestea de iubire dintre acesta și Margarita. Cu rafnament adusă în scenă de Sosovicza Anna.

În fine, cea de-a treia parte a spectacolului ne poartă la Teatrul de varietăți în care vom cunoaște imensitatea puterilor lui Woland, puteri risipite aici în fapte minore (având ca victimă între alții pe spectatorul savuros jucat de Dioszégi Attila) sau la balul mascat. Foarte bune costumele pentru întreg spectacolul create de Mihály Katalin-Sára. Reușit light designul datorat lui Markó Zsolt. Luăm parte vrând- nevrând  și noi, la balul în cursul căruia Margareta va încerca să smulgă de la Woland salvarea Maestrului.

Am văzut până acum încă alte trei sau patru spectacole semnate regizoral de Sardar Tagirovski. Începând cu Improvizația de la Versailles de la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara, continuând cu Rasputin sau Mizantropul înfăpuite cu performanta trupă Harag György a Teatrului de Nord din Satu Mare. Îmi este binecunoscut gustul pentru baroc, un baroc modern,  al regizorului. Baroc neînsemnând însă nicidecum în cazul de față neglijență sau dezordine anartistică. Nu toate spectacolele artistului s-au lăsat, după părerea mea, lesne deslușite. Complexe, ambițioase, unele dintre ele au avut și zone mate, fără penetrație. Sau, mă rog, mie mi s-au părut a fi astfel. De astă dată însă, e de remarcat claritatea montării. Și e de lăudat că asta se întâmplă pe un text de maximă dificultate. Și nedezmințită fascinație.