Geppetto by Ionesco - A kopasz énekesnő / Cântăreața cheală la Bukfeszt, 2026 (Mihai Brezeanu, Geppetto by Ionesco - A kopasz énekesnő / Cântăreața cheală la Bukfeszt, 2026) Citiți mai mult pe LiterNet.ro aici
Octombrie 05., luni, 2026
A 5-a ediție a Bukfeszt, festivalul teatrelor de limbă maghiară din România, are loc în perioada 28 septembrie - 6 octombrie 2026 la București, în sălile teatrelor Odeon, Bulandra și Național.
La final de septembrie 2026, au fost spectatori în sala Liviu Ciulei de la Bulandra, privind montarea lui Gábor Tompa cu A kopasz énekesnő / Cântăreața cheală realizată la Teatrul de Nord din Satu Mare, cu Trupa Harag György (premieră mai 2026), care au văzut live și prima montare cu marele text ionescian realizată de faimosul regizor. Cea realizată de, pe atunci, proaspătul director al Teatrului Maghiar din Stat din Cluj, în februarie 1992. Atunci a început legendarul traseul al Cântăreței by Tompa (regie, coloană sonoră, light design) & Judit Dobre-Kóthay (decoruri și costume). Au urmat montările de la Limoges (1996), Paris (2000), Naționalul clujean (2009) și, de dată foarte recentă, cea de la Satu Mare. Un excelent eseu-evocare a acestor peste 3 decenii istorice, scris de Oana-Cristea Grigorescu, e de găsit pe Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc (DMTR).
Un ceas fără limbi. Un sunet de pendulă care bate când și când. Un maestru de ceremonii (licență Tompa) și un clovn - bufon - arlechin în albastru (idem). Primul (Tamás Nagy) ne invită să pășim / privim în casa de păpuși. Tot el, ne însoțește la plecare. Al doilea (Zsolt Orbán) stă aproape mereu lipit de peretele din adâncimea scenei, zâmbind când și când, cu un tricolor britanic în mâna dreaptă, îndeplinind și funcția de cuier, tăcând mereu.
Un arc așezat peste unicul scaun de pe scenă. Un exemplar din The Times care levitează aproape de tavan după ce / înainte ca dl Smith (Csongor Nagy) și-a scufundat / își va scufunda chipul în el la început (și, desigur, la final). Vedeți ce greu e de scris despre ceva care se sfârșește cum începe? Despre 1 oră și 20 de minute de spectacol care înscenează drumul de la un punct către un același punct parcurs într-o perioadă fără de timp și pe baza unui limbaj fără de sens?
Decizia lui Tompa de a reversa, pe repede înainte, întreagă acțiune a piesei în ultimele 10 minute ale spectacolului (reluat cvasi-identic la fiecare montare, ca o slujbă desfășurată după același ritual strict) e genul de idee genială care zgândăre, periodic, generații de actori să încerce să realizeze fără greșeală cumplita provocare. Încercați să vă amintiți și recitați, pe repede înapoi, ce ați făcut azi. Apoi, încercați să dublați vorbele prin gesturi. Apoi, urcați pe scenă. Eh, cum vi se pare?
Costumele lui Judit Dobre-Kóthay trebuie musai judecate împreună cu machiajul și perucile personajelor. Alice in Wonderland e prima referință care mi-a venit în minte. Film pentru copii, desene animate, joc pe calculator, fiecare ce preferă.
În Solenoid, Mircea Cărtărescu face adesea gestul de a-și invita personajele să se închipuie având o dimensiune în plus față de cele ale hârtiei pe care viețuiesc, de a presimți / accepta / înțelege că destinul lor e în pixul cuiva cu o dimensiune în plus care îi gândește, naște și așterne pe coală caietului. Cutia de păpuși în care se desfășoară această Cântăreață atât de specială se cuvine să fie privită de sus, cu puterea imaginației cățărându-ne deasupra scenei de forma unui mic paralelipiped adăpostind personaje minuscule mișcându-se sacadat (automatoni din preistoria electronicii & automatizărilor) pe o muzică blândă, naivă, bine-cunoscută din copilăria fiecăruia dintre noi (ce ciudat și ce coincidență bizar-fericită că acest Bukfeszt 2026 a găzduit, în primele sale două zile, Liliom-ul lui István Albu de la Gheorgheni și Cântăreața lui Tompa de la Satu Mare, spectacole care spun povestea unor carusele, unor spații concentrice, unor incinte din care evadarea nu e posibilă!).
Domnul și doamna Smith (energici, plin de viață și de șarm, Csongor Nagy și Blanka Moldován sunt doi dintre liderii valorici ai trupei care, de câțiva ani, tot urcă în admirația și invidia breslelor din România și Ungaria) schimbă între ei partea de jos a vestimentației (ce poate fi, până la urmă, definitiv la o pereche de pantaloni și la o fustă tip crinolină?) și, treptat, ajung să vorbească & să se miște sincron. E, de altfel, de discutat dacă personajele lui Ionesco se trag dintr-un tot comun, unitar, o aceeași magmă din care se desprind / defectează pentru câteva minute, sau dacă, dimpotrivă, traiul în cutia de păpuși îi face să se observe, să ia act unul de cealaltă, să se apropie, să se confunde, să devină unul / una / unx.
Domnul și doamna Martin (el, Szilárd János Szabó, charismatic, cu o expresivitate a privirii cât un rol secundar de sine stătător, ea, Stella Rappert-Vencz, întruchipând fără cusur rolul partenerei în acel ping-pong splendido-absurd care îi etern transformă pe cei doi în cuplul perfecților necunoscuți care trăiesc o aceeași viață în un același pat) sunt dotați cu fustițe Scottish-style care le îngăduie & potențează puseurile plină de pasiune.
Pompierul om-obiect-plimbat-pe-brațe-și-vârât-în-cufăr al lui Nándor Poszet și Mary cea fâșneață și ademenitoare a lui Evelyn Budizsa completează sextetul celor 6 personaje pentru care nici căutarea, nici noțiunea de autor nu au nici un sens. Pe ce, cine și, mai ales, de ce să caute cei care trăiesc în afara timpului, în afara spațiului, în afara cuvântului? Chiar, de câte ori pe săptămână întâlniți, în viețile cotidiene, fragmente de dialog desprinse, parcă, din piesa lui Ionesco? Cuvinte care se suprapun într-un carusel lipsit de orice sens, de orice logică?
Sunt 34 de ani de la prima înscenare a Cântăreței lui Gábor Tompa & Judit Dobre-Kóthay și parcă nicicând decodarea spectacolului în cheia abandonării rațiunii n-a fost mai actuală. În interpretările felurite ale piesei și ale acestei montări iconice, s-a vorbit de absurd, de lipsa oricărui Dumnezeu, de distrugerea limbajului, acum a sosit epoca în care să ne dăm cu capul de pereții incintei în care logică se dizolvă accelerat. Cum ne sună azi, în evul umilirii medicinei, științei în general, constatarea doamnei Smith, confirmată de doamna Martin, că existența cuiva în spatele ușii a cărei sonerie sună o fi demonstrată teoretic, dar nu se confirmă practic? Mary se prezintă ca fiind Sherlock Holmes. O vorbă faimoasă a ficționalului genial spune că, atunci când dai la o parte imposibilul, tot ce rămâne, oricât de improbabil, e adevărul. În caruselul-bâlci al lui Tompa - Kóthay - Ionesco, e total improbabil ca cineva să caute adevărul din moment ce viața în impoaibil le e atât de dulce.
Un ceas fără limbi. Un sunet de pendulă care bate când și când. Un maestru de ceremonii (licență Tompa) și un clovn - bufon - arlechin în albastru (idem). Primul (Tamás Nagy) ne invită să pășim / privim în casa de păpuși. Tot el, ne însoțește la plecare. Al doilea (Zsolt Orbán) stă aproape mereu lipit de peretele din adâncimea scenei, zâmbind când și când, cu un tricolor britanic în mâna dreaptă, îndeplinind și funcția de cuier, tăcând mereu.
Un arc așezat peste unicul scaun de pe scenă. Un exemplar din The Times care levitează aproape de tavan după ce / înainte ca dl Smith (Csongor Nagy) și-a scufundat / își va scufunda chipul în el la început (și, desigur, la final). Vedeți ce greu e de scris despre ceva care se sfârșește cum începe? Despre 1 oră și 20 de minute de spectacol care înscenează drumul de la un punct către un același punct parcurs într-o perioadă fără de timp și pe baza unui limbaj fără de sens?
Decizia lui Tompa de a reversa, pe repede înainte, întreagă acțiune a piesei în ultimele 10 minute ale spectacolului (reluat cvasi-identic la fiecare montare, ca o slujbă desfășurată după același ritual strict) e genul de idee genială care zgândăre, periodic, generații de actori să încerce să realizeze fără greșeală cumplita provocare. Încercați să vă amintiți și recitați, pe repede înapoi, ce ați făcut azi. Apoi, încercați să dublați vorbele prin gesturi. Apoi, urcați pe scenă. Eh, cum vi se pare?
Costumele lui Judit Dobre-Kóthay trebuie musai judecate împreună cu machiajul și perucile personajelor. Alice in Wonderland e prima referință care mi-a venit în minte. Film pentru copii, desene animate, joc pe calculator, fiecare ce preferă.
În Solenoid, Mircea Cărtărescu face adesea gestul de a-și invita personajele să se închipuie având o dimensiune în plus față de cele ale hârtiei pe care viețuiesc, de a presimți / accepta / înțelege că destinul lor e în pixul cuiva cu o dimensiune în plus care îi gândește, naște și așterne pe coală caietului. Cutia de păpuși în care se desfășoară această Cântăreață atât de specială se cuvine să fie privită de sus, cu puterea imaginației cățărându-ne deasupra scenei de forma unui mic paralelipiped adăpostind personaje minuscule mișcându-se sacadat (automatoni din preistoria electronicii & automatizărilor) pe o muzică blândă, naivă, bine-cunoscută din copilăria fiecăruia dintre noi (ce ciudat și ce coincidență bizar-fericită că acest Bukfeszt 2026 a găzduit, în primele sale două zile, Liliom-ul lui István Albu de la Gheorgheni și Cântăreața lui Tompa de la Satu Mare, spectacole care spun povestea unor carusele, unor spații concentrice, unor incinte din care evadarea nu e posibilă!).
Domnul și doamna Smith (energici, plin de viață și de șarm, Csongor Nagy și Blanka Moldován sunt doi dintre liderii valorici ai trupei care, de câțiva ani, tot urcă în admirația și invidia breslelor din România și Ungaria) schimbă între ei partea de jos a vestimentației (ce poate fi, până la urmă, definitiv la o pereche de pantaloni și la o fustă tip crinolină?) și, treptat, ajung să vorbească & să se miște sincron. E, de altfel, de discutat dacă personajele lui Ionesco se trag dintr-un tot comun, unitar, o aceeași magmă din care se desprind / defectează pentru câteva minute, sau dacă, dimpotrivă, traiul în cutia de păpuși îi face să se observe, să ia act unul de cealaltă, să se apropie, să se confunde, să devină unul / una / unx.
Domnul și doamna Martin (el, Szilárd János Szabó, charismatic, cu o expresivitate a privirii cât un rol secundar de sine stătător, ea, Stella Rappert-Vencz, întruchipând fără cusur rolul partenerei în acel ping-pong splendido-absurd care îi etern transformă pe cei doi în cuplul perfecților necunoscuți care trăiesc o aceeași viață în un același pat) sunt dotați cu fustițe Scottish-style care le îngăduie & potențează puseurile plină de pasiune.
Pompierul om-obiect-plimbat-pe-brațe-și-vârât-în-cufăr al lui Nándor Poszet și Mary cea fâșneață și ademenitoare a lui Evelyn Budizsa completează sextetul celor 6 personaje pentru care nici căutarea, nici noțiunea de autor nu au nici un sens. Pe ce, cine și, mai ales, de ce să caute cei care trăiesc în afara timpului, în afara spațiului, în afara cuvântului? Chiar, de câte ori pe săptămână întâlniți, în viețile cotidiene, fragmente de dialog desprinse, parcă, din piesa lui Ionesco? Cuvinte care se suprapun într-un carusel lipsit de orice sens, de orice logică?
Sunt 34 de ani de la prima înscenare a Cântăreței lui Gábor Tompa & Judit Dobre-Kóthay și parcă nicicând decodarea spectacolului în cheia abandonării rațiunii n-a fost mai actuală. În interpretările felurite ale piesei și ale acestei montări iconice, s-a vorbit de absurd, de lipsa oricărui Dumnezeu, de distrugerea limbajului, acum a sosit epoca în care să ne dăm cu capul de pereții incintei în care logică se dizolvă accelerat. Cum ne sună azi, în evul umilirii medicinei, științei în general, constatarea doamnei Smith, confirmată de doamna Martin, că existența cuiva în spatele ușii a cărei sonerie sună o fi demonstrată teoretic, dar nu se confirmă practic? Mary se prezintă ca fiind Sherlock Holmes. O vorbă faimoasă a ficționalului genial spune că, atunci când dai la o parte imposibilul, tot ce rămâne, oricât de improbabil, e adevărul. În caruselul-bâlci al lui Tompa - Kóthay - Ionesco, e total improbabil ca cineva să caute adevărul din moment ce viața în impoaibil le e atât de dulce.
Mihai Brezeanu: Geppetto by Ionesco - Cântăreața cheală la Bukfeszt, 2026 , Agenda LiterNet
