Amphitryon sau regăsirea propriei identități

De viziunea scenică de excepție a lui László Bocsárdi s-au putut bucura și toți spectatori invitați între 10 și 15 aprilie să celebreze cei 70 de ani de existență a deja consacratei trupe Harag György. După deschiderea stagiunii cu premiera celebrului musical My Fair Lady, în regia celebrului Andrei Șerban, trupa de actori a schimbat radical registrul, dovedindu-și versatilitatea, disponibilitatea, dar și maturitatea artistică.

Experiența și creativitatea lui László Bocsárdi au adus mitul lui Amphitryon în zilele noastre. Deși este o comedie, spectatorul se va trezi făcând similitudini cu viața personală, va zâmbi, va râde cu poftă uneori, dar va deveni și reflexiv alteori. Farsa lui Zeus, care va avea drept rezultat nașterea lui Heracle, îi va zdruncina toate reperele cotidiene lui Amphitryon, proaspăt întors din război. Dar personajul principal nu se va dovedi, până la urmă, nici Amphitryon, nici Zeus, ci Sosias și alter-ego-ul acestuia – Hermes, trimis de Zeus să îi pregătească terenul pentru noaptea de dragoste cu Alcmena, soția lui Amphitryon. Succesiunea rapidă a replicilor dintre cei doi Sosias, dialogurile-monolog ale lui Zeus, jocul de scenă dinamic, mai ales cel al lui Hermes-Sosias, uniformele identice îl provoacă pe spectator: cine este cine? Întrebarea și-o pune și Sosias cel adevărat, profund derutat de o dedublare neașteptată: celălalt Sosias se va dovedi mai mult decât un simplu alter ego, va îndrăzni să îi aplice corecții fizice, îi va anula identitatea prin replicile năucitoare, îl va confrunta cu propriile sale temeri, nerostite niciodată și, în consecință, neacceptate.  László Bocsárdi îl ajută pe spectator în delimitarea celor două realități și a celor două identități:Sosias-Hermes cel năstrușnic (admirabil jucat de Orbán Zsolt) e semnificativ mai mic de înălțime și mult mai slab decât Sosias cel adevărat (Diószegi Attila), dar insistența cu care acesta ține să sublinieze ori de câte ori are ocazia, că sunt identici, stârnește  hohote de râs. Tatuajul cu numele soției pe antebraț și pe piept îl derutează și mai tare pe Sosias: Hermes insistă să i-l arate, dar Sosias ignoră acest aspect din cel puțin două motive: în timpurile mitologice ale Greciei puțini erau știutori de carte, iar tatuajele nu sunt specifice acestei civilizații. Hermes va profita la maxim de timiditatea și nesiguranța lui Sosias și îl va ajuta pe Zeus. Nici măcar Charis într-o rochie de piele roșie, pare  care pare venită dintr-o cafenea pariziană interbelică, Charis cea sigură pe ea, îndrăzneață și isteață nu va reuși să o ajute pe Alcmena cea sensibilă și firavă să își păstreze luciditatea (rochia  albă atemporală subliniază perfect drama. De altfel e singurul costum alb, într-un contrast evident cu restul – roșii sângerii). Disperarea generată de neputința de a-i demonstra lui Amphitryon că au fost împreună noaptea  o va aduce pe marginea prăpastiei.

Mitul lui Amphitryon e mai actual ca oricând: dialogurile interioare aproape că nu mai sunt suficiente: care este realitatea fizică, care este realitatea virtuală? Decorul minimalist, neutru accentuează drama: blocurile imense metalice nu sunt niște simple ziduri fizice. Pereții cetății fizice sunt mult mai puțin periculoși, intimidanți decât cei ai cetății interioare, virtuale, iar Amphitryon simte acest lucru cât se poate de dur: reîntoarcerea acasă se dovedește o misiune aproape imposibilă. Zidurile sunt aproape de nepătruns. Regăsirea propriei identități e imposibilă pentru că războiul, gluma lui Zeus au lăsat urme care trebuie înțelese și asimilate. Singura șansă este reconstrucția propriei personalități prin asimilarea experienței de viață.